Karakuri – roboții dinastiei Edo

Atunci când ne gândim la roboți, ne vin în minte mai ales construcțiile metalice din filmele science-fiction, nu la automatoni din lemn de balsa puși în mișcare de mecanisme derivate din orologerie. Totuși, în Japonia, arta roboților mecanici datează de aproape o mie de ani și poartă numele de Karakuri.

Cea mai veche atestare documentară a unui automaton (din grecescul latinizat automaton – mașinărie, ansamblu mecanic) japonez datează dintr-o colecție de povestiri și legende publicată în anul 1120: “Cândva în trecut, în timpul împăratului Kanmu, a trăit un prinț nimit Kaya, cunoscut ca meșteșugar desăvârșit. Tot în acea vreme, prințul a clădit un templu, iar templului i-a dat un câmp mare de orez pentru a-și putea câștiga traiul. Dar într-un an, zeii au dat o secetă atât de grea, încât multe câmpuri din împărăție au ajuns să fie doar întinderi largi de pământ ars. Pentru a rezolva problema apei pe câmpurile templului, prințul a consturuit din lemn o statuie a unui băiat care ține în mână un ulcior. Atunci când apa umplea ulciorul, prin mai multe căi ascunse, apa mergea spre capul statuii și uda fața băiatului. Uimiți de minune, oameni de rând și nobili din apropiere au venit și au turnat apă în ulcior până când câmpul de orez al templului a avut suficientă apă.”



De la data scrierii legendei, timp de mai multe secole, artizanii japonezi s-au limitat la folosirea apei ca mijloc de a pune în mișcare micile statui animate. Pentru oamenii vremii, priveliștea era spectaculoasă, dar principiul de funcționare era destul de evident, iar interesul pentru Karakuri a scăzut destul de mult. Perioada de glorie a automatonilor din Împărăția Soarelui Răsare a început cu adevărat în perioada dinastiei Edo: în anul 1600, celebrul shogun Tokugawa a închis aproape complet granițele Japoniei, iar timp de 265 de ani, țara a rămas izolată de restul lumii. Samuraii dețineau puterea aproape integral, iar călătoriile în străinătate au fost interzise, într-o încercare de a stăvili influxul de concepte străine aduse de coloniștii europeni din Asia. Singurele puncte de contact cu Occidentul aveau loc în portul Nagasaki, unde China și Olanda aveau drepturi limitate de a face comerț.

La început, orologerii niponi au avut la dispoziție doar o selecție limitată de mecanisme venite din China, de calitate excelentă, dar lipsite adesea de complicațiile mecanismelor inventate în Europa la acea vreme. Se pare că primul mecanism de ceas european a ajuns în Japonia adus de un misionar spaniol numit Fancisco de Xavier, în secolul al XVI-lea, iar apoi o serie mică de mecanisme olandeze și instrumente de navigație avansate au ajuns în mâna artizanilor japonezi. În ciuda utilității noilor aparate și a fascinației pe care o stârneau, mecanismele erau considerate ca ceva străin cunoașterii tradiționale și respinse timp de mulți ani. Ceasurile nobililior erau în continuare bazate pe mecanisme chinezești, iar inovațiile occidentale au primit un alt rol, compatibil cu spiritul nipon: au devenit sufletul “roboților” Karakuri.



Parte a unei mișcări culturale numită Wakon Yosai, tradus prin “spirit japonez, cunoaștere apuseană”, mai mulți meșteșugari au început să înlocuiască apa ca mijloc de propulsie al micilor automatoni cu mecanisme complexe de ceas, modificate pentru a pune în mișcare ansambluri de pârghii mult mai complicate decât simplele ace indicatoare pentru oră și minute. Roboții creați în perioada Edo puteau să tragă cu arcul, să deseneze impecabil ideograme sau chiar să ducă la capăt cu succes ceremonia ceaiului.



Tradiția s-a păstrat până în prezent și poate fi considerată pe bună dreptate drept un precursor al fascinației moderne a japonezilor pentru roboți electronici. Pentru mai multe detalii și legende, accesați karakuri.info.


Sursa: stylereport.ro

Alex Mazilu Vania Caius Ilarie haicasepoate.eu meetsun.ro Luna patrata Schtiel Rokssana Theodora0303 Teo Negura Alice Androxa