Raşela (versuri de Ion Pribeagu)

Raşela

I-a murit lui Şmil soţia,
Draga lui cu ochii mari;
Tristă-i toată ceainăria,
Tristă-i strada Mămulari.

Era blândă şi frumoasă,
Albă ca un trandafir...
Jale-a fost la Şmil, acasă;
Jale-a fost la cimitir.

Toţi plângeau: – Aşa o damă,
Şmil o să-şi găsească greu.
(Un portret de pus în ramă!)
Şi-a luat-o Dumnezeu!

Zece ani de căsnicie
Nu-s o lună, nu-s un an!
Ca femeie şi soţie
... Ea era în primul plan.

Cui amarul să şi-l spună?
Cui durerea care-l roade?
Când era atât de bună
Şi atât de cumsecade?

Se-ntâmpla, câteodată,
Să se certe-ntr-adevăr!
Şi Raşela-nfuriată
Chiar să-l scuture de păr!

Ba, în clipe de văpaie,
Ea avea atât lipici,
Încât Şmil primea bătaie
De la mâinile ei, mici.

Dar era atât de mică
Şi atât o respecta
Că de dragu-i, Şmil, adică
Bun la suflet, o ierta!

De la cimitir spre casă
Rudele s-au risipit
Şi pe strada neguroasă
Numai Şmil venea mâhnit.

Nu ştia unde se duce,
Mintea-i rătăcea hai-hui;
Nu-ntâlnea nicio răscruce
Pentru chinurile lui.

Cine, mâine dimineaţă,
Va veni să-i ceară lei?
Tristă o să-i fie viaţa
Fără zâmbetele ei!

Şi, trecând lâng-o clădire
Ce se înălţa, proţap,
Deodată, din neştire-i
Cade-o cărămidă-n cap!

Şmil rămâne mut în stradă,
De emoţie răpus,
Nici nu ştie ce să creadă
Şi ridică ochii-n sus.

Vede zarea, vede schela
Şi, mirat de-acest mister
Şmil întreabă: – Ce, Raşela,
Ai ajuns deja în cer?

poezie satirică de Ion Pribeagu

Sursa imagine: inmagine.com