AMUZANT: Harap Alb prescurtat (de Ion Băieșu)

Harap Alb prescurtat

   M-am dus cu fiul meu, în vârstă de doi ani şi opt luni, la un medic psihiatru. I-am zis medicului:
   — Doctore, vezi copilul ăsta? O să mă bage în balamuc. Doctorul a înțeles totul din prima privire.
   — E precoce?
   — Da, zic eu, e îngrozitor de precoce. Pune circa patru sute de întrebări pe zi.
   — După o statistică a OMS-ului, un copil normal pune circa trei sute douăzeci de întrebări pe zi. Înseamnă că al dumitale este, într-adevăr, precoce. Ce fel de întrebări pune?
   — Bazaconii! Îmi vine să-l strâng de gât. Adineauri, în timp ce veneam la dumneata, m-a întrebat ce este culoarea albastră şi cum se formează ea. Iar în lift m-a întrebat ce este un sincrofazotron atomic.
   Medicul examină copilul şi-l găsi perfect sănătos.
   — Nu trebuie să-l laşi fără răspunsuri la întrebări, îmi reproşă el. Trebuie să ai răbdare şi să-i explici totul, pe înţelesul lui.
   — Da, dar de la o întrebare el mai născoceşte încă douăzeci! În plus, eu am serviciu, nevastă-mea are serviciu, iar soacră-mea şi-a luat câmpii şi a fugit în provincie, din cauza întrebărilor lui. Alaltăieri seară l-am sculat din somn pe un prieten ca să-mi explice el ce este acela un microprocesor. Dar mai e o nenorocire: vrea tot timpul să-i spun povești. I-am cumpărat toate discurile care există în comerț. Le-a ascultat pe toate, într-o singură zi! Vin acasă obosit, cad pe mine de somn și el îmi cere să-i povestesc Harap Alb. Ce mă fac? Sunt la capătul puterilor…
   — Am o idee, zice doctorul. Cunosc o familie care a găsit un bătrân pensionar, povestitor de basme. Bătrânul le plimbă copilul cu ora şi îi spune zilnic circa cinci poveşti.
   — Excelent! strig eu. Îl angajez imediat. Dă-mi telefonul bătrânului.
   A doua zi, pensionarul s-a prezentat, însoțit de două călduroase scrisori de recomandare din partea unor familii onorabile. Ne-am înțeles asupra prețului (destul de modest – douăzeci și cinci ora), urmând să plimbe copilul, zilnic trei ore, în care să-l sature de povești și de basme.
   După o săptămână, copilul meu s-a schimbat. Deveni tăcut și melancolic, absent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu mai punea întrebări, și nu adormea decât după două carbaxine. Nevastă-mea îmi atrase atenția îngrijorată:
   — Dragă, cu copilul nostru se întâmplă ceva. De când îl plimbă acest pensionar nu-l mai recunosc.
   — E persoană serioasă, specializat în plimbări de copii cu program de basme, a venit cu recomandări…
   După încă o săptămână, lucrurile s-au agravat, în sensul că băiețelul nu mai avea poftă de mâncare și se uita foarte des spre tavan. În plus, avea un rictus pe față care mi-a dat fiori. Atunci mi-a venit ideea să-l urmăresc în timpul plimbării și, dacă se poate, să ascult ce povești îi spune pensionarul. Știam banca din parc pe care se odihneau ei, așa că m-am ascuns într-un boschet, la câțiva metri. Relatez exact cele auzite:
   — Auzi, măi brută! a început pensionarul cu o voce șuierătoare. Dacă mai pui o singură întrebare, îți dau una cu bastonul, de-ți rup femurul! În caz că mă torni acasă, n-ai decât două variante: ori îți paradesc mâine moaca aia de șobolan obraznic, ori idiotul ăla de taică-tău mă dă afară și atunci o să stai singur și o să belești ochii pe fereastră.
   — Dar îmi spui o poveste? îndrăzni cu glas pierdut bietul meu băiețel, în vârstă de doi ani și opt luni.
   — Gura! urlă educatorul cu ora. O să spun când am eu chef, nu când ai tu!
   Pensionarul scoase din buzunar o sticlă de vodcă și trase din ea două înghițituri prelungi.
   — Bine, acceptă el, azi am să-ți spun basmul cu Harap Alb. Îl știi?
   — Îl știu.
   — Nu-i nimic, îl mai auzi o dată, că nu strică. Și nu durează mult. Fii atent. Într-o zi, împăratul nu știu cum, că i-am uitat numele, cheamă pe cei trei băieți și le zice să se ducă la unchiul lor, în legătură cu un testament.
   Apropo de testament, să-ți spun o chestie tare de tot cu o mătușă de-a mea care le-a făcut testament la trei dintre nepoții ei, deși avea șase. Ăia trei care beneficiau s-au înjurat și s-au scuipat douăzeci de ani, pentru ca, între timp, toți cei șase nepoți să moară și baba să trăiască.
   Pensionarul râde de se prăpădește și mai trage două gâturi de vodcă.
   — Fii atent, zice el, continuăm basmul. Băiatul mic al împăratului se suie pe o mârțoagă și pleacă la drum. Tu ai fost vreodată la hipodrom? Ai jucat la curse?
   — Nu, dar am văzut la televizor.
   — Vax! Totul e să fii de față. Acum șaptesprezece ani, când am câștigat eu ”Austriacul”, toată lumea a zis că iapa Dolores vine ultima. Eu am jucat-o solistă și știi ce cotă mi-a dat? Șaptezeci și cinci la unu! În fine, merge fiul cel mic al împăratului ce merge, pe drum are tot felul de complicații și aiureli, băiatul se descurcă, pentru că avea o minte ca briciul, ajunge la împărat și împăratul, văzându-i fața, îi zice: ”Măi băiete, tu ești vreo dublură!”
   — Dar spânul? a întrebat micuțul.
   — Dă-l în paștele mă-sii de spân! s-a enervat povestitorul. Ăla era un găinar. Fii atent mai departe și nu mă mai întrerupe, că mă enervezi. Unchi-su, Mazăre împă…
   — Roșu împărat, l-a corectat fiu-meu, cu timiditate.
   — Nu contează culoarea, tot un drac e! cum ziceam, l-a pus la verificare, trimițându-l să-i aducă o salată și alte zarzavaturi din grădina ursului. Apropo, când am făcut eu armata, aveam camarad un zarzavagiu de lângă Giurgiu. Zarzavagiul acesta avea obiceiul să vorbească în somn. În fiecare noapte îl auzeam zicând: ”sub bălegar… sub bălegar…” Ce dracu poate să însemne asta, mi-am zis eu, și, până la urmă, am aflat misterul: zarzavagiul își omorâse nevasta și o îngropase sub bălegar.
   Aici, pensionarul povestitor, angajatul meu cu douăzeci și cinci de lei ora, a mai tras un gât de vodcă și a încheiat:
   — Gata pentru azi, mergem acasă. Fii atent, dacă ești găinar și mă torni, ai de-a face cu mine. Intru într-o noapte pe fereastră la tine în cameră și-ți mănânc o ureche. Sau îți fac o injecție. Ce preferi?
   Am ieșit din boschet pe furiș și m-am întors acasă, împleticindu-mă. Nevesti-mii nu i-am spus nimic. Când pensionarul a venit cu copilul, i-am spus că vreau să-l conduc până la tramvai. După ce am făcut câțiva pași pe trotuar, l-am întrebat:
   — Și cum a rămas cu zarzavagiul? Câți ani i-au dat?
   Pensionarul s-a uitat scurt spre mine după care a început să fugă cu o vigoare incredibilă. L-am ajuns abia când se urca în tramvai. N-am apucat decât să-i dau un pumn în ceafă.
   — Huliganule! mi-a strigat el, din mers.

Sursa: Fanzinicon
Imagine: cristianmihailescu.blogspot.ro/p/ilustratii.html