 |
| Sfântul Vasile cel Mare |
Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El.
Sfântul Vasile cel Mare
În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituie și astăzi un izvor bogat de învățăminte folositoare, iar exemplul vieții sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârșirii creștine.
Opera Sfântului Vasile
Pe parcursul scurtei sale vieți, Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credința niceeană. Conținutul celor patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii și cuvântări, lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice și corespondență.
Dintre lucrările sale dogmatice, cea mai cunoscută și mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la Scriptură și la tradiția creștină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă referitoare la Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine structurată și edificatoare ca ton și substanță. În viziunea Sfântului Vasile, Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creștinismul, ci și prin Care crede. Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învățăturilor greșite ale ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referință ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creștine, înlăturând confuziile de termeni și logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoștințelor vremii, altfel spus, o sumă a cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh, și anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică și medicină, fiind prezentate în fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a considerat, cel puțin inițiat, atât în problemele de credință, cât și în cele de știință ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale Sfântului, însă precizăm că au un conținut teologic, spiritual și moral deosebit de bogat.
Dintre scrisorile lui Vasile, au supraviețuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care, dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură sufletească, afecțiune. Dacă există și semne ale unui caracter meditativ adânc înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieții, trebuie să ne amintim că citim revelațiile de sine ale unui om care s-a luptat permanent cu boala și ale cărui zile erau pline de tulburări și anxietăți venite din afară.Cât despre trăirile sale sufletești, nici o descriere nu le prezintă atât de complet și atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenților, având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale se întind aproape pe tot parcursul vieții sale, din anul 357 până în 378. Cine dorește să înțeleagă existența acestui episcop din secolul al IV-lea, precum și complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori. Trebuiesc citite și recitite mai ales pentru a cunoaște în întregime sufletul îndurerat și neliniștit al Sfântului Vasile, tristețile sale, dezamăgirile sale, dar și devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa. Perfecțiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine evidențiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine diversitatea calităților care au stârnit admirația generațiilor următoare.
Sfântul Vasile cel Mare a fost și un mare iubitor al frumuseții celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei - o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi creștinul studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor și libertatea voinței.
Sfântul Vasile - remarcabil teolog
Ar fi incorect ca cineva să vadă în Vasile numai un administrator și organizator ecleziastic. Printre toate sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie (Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani atât pentru conținutul, cât și pentru forma lor. Educații și analfabeții, creștinii și păgânii, toți le citeau. Grigorie nu ezită să laude influența lor asupra propriei gândiri, vieți și aspirații și îl numește pe Vasile, maestrul stilului (Ep. 51). El și-a însușit prin studii îndelungate toată știința trecutului și a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr de predici și scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice. Opera sa a exercitat o influență puternică nu numai asupra contemporanilor, ci și asupra Bisericii creștine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul F. Cayré consideră că "din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să fie cel mai clasic dintre Părinții Greci" (Précis de Patrologie, 1939, p. 400).
Urmărind să instituie Crezul de la Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice ale termenului consubstanțial. A adus și o contribuție hotărâtoare privind învățătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică și prin concilierea ei cu expresia niceeană de o ființă. În plus, Sfântul Vasile a explicat pe larg posibilitățile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit considerabil la impunerea expresiei de o ființă în adevăratul ei înțeles, aducând pe cei mai mulți dintre monarhieni și arieni la credința cea adevărată. El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o ființă, prin completarea ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt numai niște roluri sau măști sau puteri fără consistență în ele înseși, având ca suport (ipostas) ființa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real și etern subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o ființă cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înțeles.
Scrierile lui au constituit baza doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ținut la doi ani după moartea Sfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de credință.
Conchizând, putem spune că învățătura Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene și hristologice.
Unitatea Bisericii a fost una din marile lui griji
Sfântul Vasile s-a preocupat intens și de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile și schismele din Biserică, prin "cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, orașele, pe particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare și vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin" (Sf. Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43). Problemele erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinariști etc., care rupseseră pe mulți episcopi ortodocși de propria lor Biserică. Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars și arienii au ales, pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci, un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars următoarele: "Pentru că nedreptatea s-a înmulțit pe urma răcirii dragostei (Matei 24, 12) în cei mai mulți, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu toată adeveritatea și sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea părți și în atâtea feluri (Evr., 1, 1)" (epistola 114, II).
Sfântul Vasile cel Mare - un păstor model
După moartea episcopului Eusebiu în anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea, mitropolit al Capadociei și exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste roluri, și-a câștigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi și victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească de un întreg nou oraș. Grija lui pastorală pentru credincioșii săi se poate întrevedea privind modul organizării acestui complex al carității ce a fost numit după numele său - Vasiliada, dar și din polemicile lui scrise și orale pentru apărarea credinței ortodoxe.
Citind mai ales scrisorile lui, constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă și un ierarh învățat, ci și un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată multă dragoste și grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice și de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu vederea nevoile pastorale ale credincioșilor, pe care îi vizita frecvent, spunându-le de fiecare dată cuvinte de învățătură. Sfântul Vasile a început mai întâi prin a înțelege el însuși trăirile sufletești ale lor și mai apoi prin a-i sfătui și a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar anumite situații, însă întotdeauna este evidențiată printr-o anumită cumpătare.
Sf. Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii
Renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână și sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul ființei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea credincioșilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor cu Dumnezeu și cu ceilalți semeni. Predicile sale erau cunoscute până în Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.
Patrologul francez J. Tixeront este de părere că elocința Sfântului Vasile era mai puțin erudită și mai puțin strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă, mai judicioasă și mai practică, iar discursul său, mai familiar și mai simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însuflețită ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înțelept și natural, savant și înfrumusețat, o simplitate nobilă și delicată.
Sfântul Vasile se deosebește de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii științifice despre cărțile Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparației, ecfrazei, ale figurilor de stil și paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat și nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaști ai Antichității, unul care combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii și claritatea expresiei. Și peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu dorește să placă ascultătorilor, ci să le atingă conștiințele.
Organizarea monahismului de către Sf. Vasile cel Mare
După cum se știe, tânărul Vasile a vizitat așezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui Antonie, în 356. Puțin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuși el însuși o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menționează defel pe Antonie, de aici reieșind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simțit atras de viețuirea pustnicească. E posibil ca înclinația lui să fie motivată și de faptul că și-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea presupune viața în singurătate.
Dar, în același timp, avea cunoștință de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezența în Asia Mică a unor comunități puternice și potențial violente, însă neorganizate, de asceți rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru comportamentul lor antisocial.
În jurul Sfântului Vasile cel Mare și a fraților veniți cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din apropiere și astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obște și supunându-se unui singure călăuze duhovnicești, care insufla deplină încredere, le împintenea râvna spre virtute și pe toți îi aducea la supunere
Rânduielile vieții obștești se așezau prin însuși mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în Orient pe care le potriveau situațiilor concrete ținând seama de nevoile locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu frații, sta de vorbă cu ei, discutau și se înțelegeau, stabilind norme de urmat conforme cu învățăturile Sfintei Scripturi și folosind experiența Părinților recunoscuți ca trăitori după aceste învățături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a socotit să scrie toate aceste discuții și cuvântări, după metoda catehetică sub formă de întrebări și răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi și ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul răsăritean.
Activitatea Sfântului Vasile nu s-a mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia și la alte multe locuri ca locaș pentru asociațiile călugărești
Regulile sale monahale
Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât și pentru a-i stăpâni în situațiile dificile, el pune bazele vieții monahale încă de la începutul activității sale. Regulile sale monahale, mari și mici, poartă totuși amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat, caracterizându-l într-un mod admirabil: așa cum era el de altfel, metodic, concis, înțelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului, păstrând însă aceeași atitudine și de-a lungul episcopatului său pe când încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.
Ca și Epifaniu, Vasile, acest mare arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susținător al monahismului. Ideea lui Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de asceți, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea tuturor, supunându-se el însuși ascultării unui stareț, care el însuși ar trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei virtuți fundamentale: sărăcia, castitatea și obediența, erau formulate explicit.
Sfântul Vasile nu a redactat reguli în sensul strict al cuvântului așa cum Occidentul este tentat să le asocieze. El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează și astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influențat remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox cât și cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian, continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel Mare.
Așezământul filantropic Vasiliada
Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel Mare a fondat spitale pentru bolnavi și victime ale bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini. El căuta o aplicare practică a adevărurilor de credință, traducându-le personal în opere de caritate pentru cei nevoiași și suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa față de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul așezământ filantropic pe care credincioșii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile, așezământ care cuprindea de fapt instituții de asistență socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și de leproși), școli tehnice. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili de se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile a trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la prețuri mari. Grâul adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el împărțea hrana trupească apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu. Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă și foamete și Despre cuvintele Evangheliei "Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi".
Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice și sens de universalitate și oferind-o ca model statului roman. Această organizație a stimulat apoi organizațiile creștine similare din toată lumea.
Atitudinea Sfântului față de educația și cultura profană
Sfântul Vasile, ajuns student la Atena, și-a dat seama că "credința sa nu strică deloc cultura sa clasică de care a fost străbătută copilăria sa" (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici, tânărul Vasile a petrecut probabil cel puțin cinci ani, până prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeștri ai vremii: unul era creștin și se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân și se numea Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică și filosofie.
Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii și cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm și direct la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârșitul vieții sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise pentru vanitate, de tinerețea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învățăturile unei științe care a fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată (învățătura și trăirea creștină), și-a desfătat pe deplin privirea și și-a bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credințe și învățături.
Mitropolitul Cezareei, format atât la școala culturii antice cât și a Bisericii creștine și înzestrat cu o excepțională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creștini să devină oameni desăvârșiți prin virtute și prin cunoașterea adevărului. Educația trebuie să-i formeze în așa fel încât să-și împlinească rostul vieții. De aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să știe că viața are un scop. Literaturii clasice grecești, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deținut de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaționale. Studiul scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecție judicioasă din operele poeților, istoricilor și retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii creștini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către tineri asupra felului de a citi cu folos cărțile păgânilor, care este socotit, cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienței sale pedagogice.Fără îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinței, însă credința sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din copilărie.
Liturghia, molitvele și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare
Ca martor al activităților sale liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele s-a păstrat cel puțin în elementele sale esențiale,în nucleul său, căci în decursul timpului a suferit unele modificări. Ca și în cazul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul originar, de provenință antiohiană (siriană) și capadociană în Liturghia noastră. Partea de la început (până la Apostol) și cea de la sfârșit, precum și unele cântări și rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinței și Axionul, precum și ritualul Vohodului cel mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări proprii și mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanț (cf. Pr.Prof. Ene Braniște, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin).Ceea ce aparține sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în taină de către preot (arhiereu) pentru sfințirea Darurilor. Era în Biserica veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creștine de pretutindeni, să se adopte rugăciuni personale pentru sfințirea Darurilor, adică anaforale redactate de către unii din marii ierarhi, care erau și buni teologi și liturghisitori, cunoscuți prin pietatea ori prin cultura și viața lor morală și spirituală de înalt nivel. Ca și alți contemporani ai săi, Sfântul Vasile a compus și el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică și pentru frumusețea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea și generalizată în întrebuințarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naționale), fiind consfințită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un "textus receptus", adică definitiv și nemodificabil. Autenticitatea ei este destul de bine confirmată de contemporani și de documente posterioare epocii Sfântului Vasile (Ibidem).
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului Paștelui și în posturile sărbătorilor, ca și la sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie), în total, de zece ori pe an.
Deci, caracteristicile ei primordiale constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuși. Sfântul Vasile a rânduit și Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cerești, pentru ca orice credincios, de atunci, de după el și acum, să poată scoate cu bucurie apa vie, duh și viață din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el ne-au rămas și frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare și Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui și la anumite slujbe.
Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor
Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei.
Creștinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel Mare, în legături directe cu creștinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum și cu creștinii mai depărtați de nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaștem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relații de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea amintită "prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era creștin".Este bine cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.
Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoți și mulți prieteni, care se aflau în cele mai bune relații cu familia Sfântului Vasile cel Mare și cu prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda și prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal și de situația creștinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).
Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam și trăia în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători (V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 137).
Moaștele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători și istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înțelegem scrisorile 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulțumește arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaștele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulțumește în două scrisori 164 și 165, prietenului și compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroși.
În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunțat caracter vasilian.
Alătur de cinstirea cultică și folclorică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulți români etc., poporul român l-a preamărit pe marele ierarh în colindele sale, creații născute din textul Scripturii și din sufletul cald și nobil al poporului român.
Chemarea la Domnul a Sfântului Vasile
Pătruns de credința cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El. Și iată că întâlnirea și unirea lui cu Dumnezeu în viața veșnică a survenit repede, la nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă și chinuit de boală - Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecțiune severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul la 1 ianuarie 379.
Prin viața și lucrările sale, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul Bisericii. El a exercitat o puternică și permanentă influență asupra gândirii și vieții creștine vreme de peste 16 secole.
(Articol postat pe site-ul doxologia.ro, la 30 ianuarie 2012, semnat de pr. Liviu Petcu)
Sursa: basilica.ro
La mulţi ani tuturor celor care îşi sărbătoresc astăzi onomastica!
