Dorel Schor - ”Avocado” (schiţă umoristică)

Dorel Schor - ”Avocado”

– Of, îmi spune o vecină, ştii la cât a ajuns un kilogram de avocado?
– La cât? întreb eu politicos.
– Nu mai întreba, îmi răspunde. O avere! Atâta costă, mai bine să nu ştii…

Mă întâlnesc puţin mai târziu cu dentistul Kleinergrois.
– S-a scumpit grozav avocado, îi spun ca să intru în vorbă.
– Dar ce? se miră el, ţie îţi place avocado?
– Îmi place, mărturisesc. Îl amestec cu un ou tare, il frec cu puţină sare şi când îl ung pe pâine adaug câteva feliuţe de castravete.
– Asta ar trebui să te îngrijoreze, constată dentistul. Vin acum de la cursul de psihanaliză clinică. O simplă interpretare ar trebui să te pună în gardă. Fără îndoială, castravetele denotă preocupări sexuale, feliuţele o dominantă sadică, iar oul tare înseamnă o deteriorare a instinctelor.
– Ce te-a apucat? Eu mănânc castravete de când mă ştiu. Bunica mea…
– Exact. Precis că ai nervii distruşi, eşti gata să recurgi la brutalităţi, simţi nevoia să tai, să freci, să distrugi. Şi ce spuneai de bunica? O urai, nu-i aşa? Instincte atavice, masochiste…
– Dimpotrivă… Bunica, săraca…
– Aha, singur spui săraca. Omul nu spune nimic fără o cauză profundă, ascunsă în subconştient. Când ai spus săraca, ai recunoscut că ai vrut s-o asasinezi, s-o tai ca pe un castravete. Toate manifestările actuale ale omului au la origine dorinţe refulate din prima copilărie. Când spui că iţi place avocado, înseamnă că la şase ani ai fost îndrăgostit de o balerină, amanta unui grefier.
– De unde până unde?
– Foarte simplu: avocado înseamnă avocat, avocaţii au legături cu grefierii, iar grefierilor le plac balerinele. Aşa că du-te la un psihiatru, nu mai aştepta.

M-am dus la un psihiatru. M-a întrebat ce mă supără.
– Îmi place avocado frecat cu ou tare şi cu feliuţe de castravete, am mărturisit.
– Aha, a mormăit specialistul… Cât e radical din treizeci şi trei?
– Eu…, radical…
– Cine l-a ucis pe Maximilan al Mexicului?
– Pardon, eu am venit pentru avocado.
– Sigur, sigur, puişor. Ia spune în ce se varsă Orinoco?
– Nu ştiu.
– Evident. Ce populaţie are Las Vegas? Ce înălţime are domul din Ulm? Ce credeau sumerienii despre infern? Ce reprezintă stema Liberiei? Care e distanţa până la Uranus? Câte preludii a compus Liszt? Cât costă un kilogram de avocado?
– Nu ştiu! am strigat. Lăsaţi-mă în pace!
– Aha, să te las în pace? Dar cine a început? În ce zi ne aflăm?
– Nu ştiu…, vreau să plec, am murmurat.
– Când au apărut primele simptome? De când îţi place avocado?
– Nu ştiu, eu sunt un simplu salariat, nu am studii…
– Eşti un caz grav, a decis psihiatrul. Un simplu salariat şi cumperi avocado. Ştii la cât a ajuns un kilogram de avocado? Eşti nebun de legat!!!

Schiţă umoristică de Dorel Schor (sursa: Citatepedia)
Sursa foto: www.sanatatespirituala.ro/fructul-de-avocado-unul-dintre-cele-mai-sanatoase-si-delicioase-alimente/

Pauza de ceai (schiţă comică de Dorel Schor)

Pauza de ceai (schiţă umoristică de Dorel Schor)

La noi, mă refer la instituţia unde lucrez eu, se respectă cu stricteţe orarul. Şi cel mai bun exemplu este pauza de ceai fixată la ora 11 fix. E drept că de la o vreme se bea mai mult cafea decat ceai, dar asta nu are prea mare importanţă pentru că ceea ce contează cu adevărat este faptul că ne adunăm în biroul secretarei unde se află un ceainic plus tava cu ceşti şi mai stăm de vorbă o jumătate de oră ca între colegi.

Eu asist cam pasiv la discuţii pentru că zilnic sunt cam aceleaşi subiecte fierbinţi, adică bursa şi fotbalul, despre care cunoştinţele mele sunt cam firave. Cu bursa, mai treacă meargă, pentru că nimeni nu e chiar atât de inspirat să ştie ce acţiuni merg în sus sau în jos, aşa că mai arunc o vorbă de neofit, care se potriveşte sau nu cu ce se întâmplă.

Dar la fotbal, vă rog să mă credeţi, sunt tămâie… Mai ales în comparaţie cu colegii mei, suporteri si cunoscători ai unor echipe locale, naţionale sau de club cu reputaţie internaţională. Numele acestor echipe vestite trec pe lângă mine fără să lase urme, uneori reţin câte o localitate renumită pentru altceva în afară de fotbal sau câte un nume de jucător care imi aminteşte de un savant celebru, de un scriitor sau de un pictor născut acolo. Cât despre jucătorii atât de renumiţi şi care câştigă multe milioane de euro, nici nu ştiu dacă să-i repartizez la fotbal sau la bursă.

Colegii mei sunt drăguţi şi uneori îmi dau un pic de atenţie, de pildă mă întreabă şi pe mine ce părere am de echipa din Milano sau cea din Barcelona, iar eu le răspund că am o părere foarte bună în general.

Ieri, de exemplu s-a discutat foarte pasional despre campionatul de fotbal francez şi pentru prima oară am intervenit şi eu cu o întrebare, în dorinţa de a vorbi şi despre altceva:
– Ce părere aveţi despre Toulouse-Lautrec?

Toţi s-au oprit o clipă şi apoi, aprobat de specialiştii in materie, unul din pasionaţii fotbalului a declarat hotărât:
– Bate Toulouse!! Aici mergem la sigur!

După pauză, între patru ochi, şeful meu direct, m-a complimentat.
– I-ai păcălit frumos pe ignoranţii ăştia, mi-a plăcut…
– Ah, v-aţi prins şi dumneavoastră că…
– Păi, cred şi eu. Lautrec nici nu joacă în prima ligă!

Sursa: www.citatepedia.ro
Sursa foto: http://foodstory.stirileprotv.ro/cafea-ceai/top-5-tipuri-de-ceai-si-beneficiile-lor-pentru-orgasimul-tau

AMUZANT: Harap Alb prescurtat (de Ion Băieșu)

Harap Alb prescurtat

   M-am dus cu fiul meu, în vârstă de doi ani şi opt luni, la un medic psihiatru. I-am zis medicului:
   — Doctore, vezi copilul ăsta? O să mă bage în balamuc. Doctorul a înțeles totul din prima privire.
   — E precoce?
   — Da, zic eu, e îngrozitor de precoce. Pune circa patru sute de întrebări pe zi.
   — După o statistică a OMS-ului, un copil normal pune circa trei sute douăzeci de întrebări pe zi. Înseamnă că al dumitale este, într-adevăr, precoce. Ce fel de întrebări pune?
   — Bazaconii! Îmi vine să-l strâng de gât. Adineauri, în timp ce veneam la dumneata, m-a întrebat ce este culoarea albastră şi cum se formează ea. Iar în lift m-a întrebat ce este un sincrofazotron atomic.
   Medicul examină copilul şi-l găsi perfect sănătos.
   — Nu trebuie să-l laşi fără răspunsuri la întrebări, îmi reproşă el. Trebuie să ai răbdare şi să-i explici totul, pe înţelesul lui.
   — Da, dar de la o întrebare el mai născoceşte încă douăzeci! În plus, eu am serviciu, nevastă-mea are serviciu, iar soacră-mea şi-a luat câmpii şi a fugit în provincie, din cauza întrebărilor lui. Alaltăieri seară l-am sculat din somn pe un prieten ca să-mi explice el ce este acela un microprocesor. Dar mai e o nenorocire: vrea tot timpul să-i spun povești. I-am cumpărat toate discurile care există în comerț. Le-a ascultat pe toate, într-o singură zi! Vin acasă obosit, cad pe mine de somn și el îmi cere să-i povestesc Harap Alb. Ce mă fac? Sunt la capătul puterilor…
   — Am o idee, zice doctorul. Cunosc o familie care a găsit un bătrân pensionar, povestitor de basme. Bătrânul le plimbă copilul cu ora şi îi spune zilnic circa cinci poveşti.
   — Excelent! strig eu. Îl angajez imediat. Dă-mi telefonul bătrânului.
   A doua zi, pensionarul s-a prezentat, însoțit de două călduroase scrisori de recomandare din partea unor familii onorabile. Ne-am înțeles asupra prețului (destul de modest – douăzeci și cinci ora), urmând să plimbe copilul, zilnic trei ore, în care să-l sature de povești și de basme.
   După o săptămână, copilul meu s-a schimbat. Deveni tăcut și melancolic, absent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu mai punea întrebări, și nu adormea decât după două carbaxine. Nevastă-mea îmi atrase atenția îngrijorată:
   — Dragă, cu copilul nostru se întâmplă ceva. De când îl plimbă acest pensionar nu-l mai recunosc.
   — E persoană serioasă, specializat în plimbări de copii cu program de basme, a venit cu recomandări…
   După încă o săptămână, lucrurile s-au agravat, în sensul că băiețelul nu mai avea poftă de mâncare și se uita foarte des spre tavan. În plus, avea un rictus pe față care mi-a dat fiori. Atunci mi-a venit ideea să-l urmăresc în timpul plimbării și, dacă se poate, să ascult ce povești îi spune pensionarul. Știam banca din parc pe care se odihneau ei, așa că m-am ascuns într-un boschet, la câțiva metri. Relatez exact cele auzite:
   — Auzi, măi brută! a început pensionarul cu o voce șuierătoare. Dacă mai pui o singură întrebare, îți dau una cu bastonul, de-ți rup femurul! În caz că mă torni acasă, n-ai decât două variante: ori îți paradesc mâine moaca aia de șobolan obraznic, ori idiotul ăla de taică-tău mă dă afară și atunci o să stai singur și o să belești ochii pe fereastră.
   — Dar îmi spui o poveste? îndrăzni cu glas pierdut bietul meu băiețel, în vârstă de doi ani și opt luni.
   — Gura! urlă educatorul cu ora. O să spun când am eu chef, nu când ai tu!
   Pensionarul scoase din buzunar o sticlă de vodcă și trase din ea două înghițituri prelungi.
   — Bine, acceptă el, azi am să-ți spun basmul cu Harap Alb. Îl știi?
   — Îl știu.
   — Nu-i nimic, îl mai auzi o dată, că nu strică. Și nu durează mult. Fii atent. Într-o zi, împăratul nu știu cum, că i-am uitat numele, cheamă pe cei trei băieți și le zice să se ducă la unchiul lor, în legătură cu un testament.
   Apropo de testament, să-ți spun o chestie tare de tot cu o mătușă de-a mea care le-a făcut testament la trei dintre nepoții ei, deși avea șase. Ăia trei care beneficiau s-au înjurat și s-au scuipat douăzeci de ani, pentru ca, între timp, toți cei șase nepoți să moară și baba să trăiască.
   Pensionarul râde de se prăpădește și mai trage două gâturi de vodcă.
   — Fii atent, zice el, continuăm basmul. Băiatul mic al împăratului se suie pe o mârțoagă și pleacă la drum. Tu ai fost vreodată la hipodrom? Ai jucat la curse?
   — Nu, dar am văzut la televizor.
   — Vax! Totul e să fii de față. Acum șaptesprezece ani, când am câștigat eu ”Austriacul”, toată lumea a zis că iapa Dolores vine ultima. Eu am jucat-o solistă și știi ce cotă mi-a dat? Șaptezeci și cinci la unu! În fine, merge fiul cel mic al împăratului ce merge, pe drum are tot felul de complicații și aiureli, băiatul se descurcă, pentru că avea o minte ca briciul, ajunge la împărat și împăratul, văzându-i fața, îi zice: ”Măi băiete, tu ești vreo dublură!”
   — Dar spânul? a întrebat micuțul.
   — Dă-l în paștele mă-sii de spân! s-a enervat povestitorul. Ăla era un găinar. Fii atent mai departe și nu mă mai întrerupe, că mă enervezi. Unchi-su, Mazăre împă…
   — Roșu împărat, l-a corectat fiu-meu, cu timiditate.
   — Nu contează culoarea, tot un drac e! cum ziceam, l-a pus la verificare, trimițându-l să-i aducă o salată și alte zarzavaturi din grădina ursului. Apropo, când am făcut eu armata, aveam camarad un zarzavagiu de lângă Giurgiu. Zarzavagiul acesta avea obiceiul să vorbească în somn. În fiecare noapte îl auzeam zicând: ”sub bălegar… sub bălegar…” Ce dracu poate să însemne asta, mi-am zis eu, și, până la urmă, am aflat misterul: zarzavagiul își omorâse nevasta și o îngropase sub bălegar.
   Aici, pensionarul povestitor, angajatul meu cu douăzeci și cinci de lei ora, a mai tras un gât de vodcă și a încheiat:
   — Gata pentru azi, mergem acasă. Fii atent, dacă ești găinar și mă torni, ai de-a face cu mine. Intru într-o noapte pe fereastră la tine în cameră și-ți mănânc o ureche. Sau îți fac o injecție. Ce preferi?
   Am ieșit din boschet pe furiș și m-am întors acasă, împleticindu-mă. Nevesti-mii nu i-am spus nimic. Când pensionarul a venit cu copilul, i-am spus că vreau să-l conduc până la tramvai. După ce am făcut câțiva pași pe trotuar, l-am întrebat:
   — Și cum a rămas cu zarzavagiul? Câți ani i-au dat?
   Pensionarul s-a uitat scurt spre mine după care a început să fugă cu o vigoare incredibilă. L-am ajuns abia când se urca în tramvai. N-am apucat decât să-i dau un pumn în ceafă.
   — Huliganule! mi-a strigat el, din mers.

Sursa: Fanzinicon
Imagine: cristianmihailescu.blogspot.ro/p/ilustratii.html

Ce înseamnă braserie? de Valentin Silvestru

   Într-o coastă a hotelului, care domină somptuos și zvelt orășelul, e o braserie. Scrie pe fereastră că poți servi micul dejun. Călătorii – printre care nu puțini străini – se îndreaptă dimineața spre braserie, îndrumați de simpaticile gazde de la ”Recepția” hotelului.
   La ora nouă jumătate, localul – cîndva elegant și fercheș, acum cu un aer de cîrciumă infernală, de drumul mare – e plin de oameni băuți care au și apucat să mureze fețele de masă în drojdie. Cum pot îmbutelia unii cîte un kilogram de țuică în propriile intestine dis-de-dimineață nu pricep, dar asta-i altă poveste. Să cerem deci micul dejun.
   ― Păi acum? – se supără, dar nu rău, fata cu bonețica albă.
   ― Dar cînd?
   ― Numai de la șase la nouă jumătate.
   ― Bun. Și dacă veneam înainte cu cinci minute, cînd era fix nouă jumătate, ce puteam lua?
   ― Păi, un rinichi, un uger, niște țuică…
   ― Și acum, dacă am întîrziat, ce-a mai rămas?
   ― Să vă frigem un uger bun, un rinichi bun, avem și coniac cu trei stele.
   ― Dar ceva mai ușor, mai matinal?
   ― Ce?
   ― Să zicem brînză cu smîntînă.
   ― Este niște cașcaval, dar să știți că e cam tare. Mai bine un ficat.
   ― Ouă?
   ― Ar fi, dar știți sînt cam… Merg numai la omletă, că acolo nu se vede așa de limpede ce și cum.
   ― Atunci un ceai.
   ― Noi nu servim ceai.
   Mă duc la bucătărie să-l caut pe responsabil. Aflu că e ”dus”. ”Stați de vorbă cu dumneai”, mă îndreaptă o femeie cu halat negru către una cu halat alb. ”Ia fugi, fa, de-aici! se supără cea cu halat alb. Ce-l trimeți pe capuʹ meu. Tu n-ai gură?”
   ― Mă rog, – le liniștesc – voiam să întreb: braserie, dacă nu vă supărați, ce înseamnă asta, braserie?
   ― Braserie înseamnă vra să zică un local unde se servește gustări de dimineață. Dar bere nu ținem.
   ― Eu mai mult pentru un ceai venisem.
   ― Ceai noi nu facem, fiindcă întrucît ni l-a dat la pachet.
   ― Cum adică?
   ― Știți, ne-a dat niște pachițăle și dacă vreți morțiș noi vă vindem pachițălul și dumneavoastră vă duceți sus, în hotel, luați niște apă fierbinte de la chiuvetă și pe urmă îl beți.
   ― Aș!
   ― Ba da. Dar acum m-ați făcut și pe mine curioasă: de ce o țineți morțiș cu ceaiul și nu vreți să luați coalea un rinichi bun, ca toată lumea, o secărică…

Sursa: Fanzinicon

PROZĂ SATIRICĂ: Aerul proaspăt te ucide de Art Buchwald

Aerul proaspăt te ucide

   Smog-ul, care era odată atracția inedită a Los Angeles-ului, se întinde acum în toată țara, de la Butte, Montana și pînă la New York City, iar oamenii s-au obișnuit atît de tare cu aerul poluat, încît le vine foarte greu să mai respire altceva.
   Recent am ținut o serie de conferințe prin țară și una din opriri a fost Flagstaff, Arizona, la 7000 de mile deasupra nivelului mării.
   De îndată ce-am ieșit din avion, am simțit ceva ciudat.
   — A ce miroase? l-am întrebat pe domnul care m-a întîmpinat la aeroport.
   — Nu simt nimic, răspunse el.
   — E un parfum foarte specific cu care nu sînt familiarizat.
   — A, trebuie că vă referiți la aerul proaspăt! Cei ce vin aici n-au mai mirosit niciodată așa ceva.
   — Și ce efecte are? l-am întrebat bănuitor.
   — Se spune că face bine la plămîni. Respirați-l ca pe orice fel de aer. Nimic special.
   — Am mai auzit povestea asta. Dar cum explicați, dacă-i aer, că nu-mi lăcrimează ochii?
   — Ochii nu lăcrimează la aer curat. Asta-i avantajul. Economisiți batistele de hîrtie.
   Am privit în jur și totul era limpede ca cristalul. Aveam o senzație ciudată și nu mă simțeam în largul meu.
   Gazda mea, sesizînd acest lucru, încercă să mă liniștească.
   — Vă rog, nu vă îngrijorați. Experiențele au dovedit că puteți să respirați aer curat zi și noapte, fără ca organismul să sufere.
   — Spuneți asta pentru că nu vreți să plec. Nici un om care a trăit într-o metropolă nu poate suporta aerul curat un timp îndelungat. Nu este călit pentru așa ceva.
   — Ei bine, dacă aerul proaspăt vă face rău, acoperiți-vă nasul cu o batistă și respirați pe gură.
   — Perfect, o să încerc. Dacă știam însă că vin într-un loc unde nu există altceva decît aer curat, m-aș fi înarmat cu o mască de gaze.
   Un timp am mers în tăcere. După un sfert de oră m-a întrebat:
   — Cum vă simțiți acum?
   — Mai bine acum, dar mi-e dor să strănut.
   — Noi nu prea strănutăm aici, admise interlocutorul. Se strănută mult la dumneavoastră?
   — Tot timpul. Sînt zile cînd numai asta facem.
   — Și vă place?
   — Nu neapărat. Dar dacă nu strănuți, mori. Să vă mai întreb ceva. Cum se întîmplă că aici nu-i aer poluat?
   — Flagstaff nu-i prielnic pentru industrie. Cred că am rămas înafara timpului. Singurul fum pe care-l avem, îl fac indienii cînd semnalizează. Dar vîntul îl spulberă repede.
   Aerul proaspăt mă făcea să amețesc.
   — Nu există pe aici vreun autobuz Diesel, să respir puțin gaz, cîteva ore?
   — Nu în momentul acesta. Dar aș putea să vă găsesc un camion.
   Am găsit un camionagiu, i-am strecurat o hîrtie de cinci dolari și m-a lăsat timp de o jumătate de oră să-mi țin nasul în țeava de eșapament. Mi-am revenit imediat și-am putut să țin conferința.
   Nimeni n-a părăsit Flagstaff-ul atît de fericit ca mine. Nu m-am mai oprit decît la Los Angeles. Cînd am coborît din avion, am luat o gură zdravănă de smog, ochii au pornit să lăcrimeze, am început să strănut și m-am simțit iarăși ca un nou născut!

Sursa: Fanzinicon
Sursa foto: nrgtribe (Flickr)

PROZĂ SATIRICĂ: Rețeta preferată - Antonio Amurri

REŢETA PREFERATĂ

   Soția mea face una dintre cele mai minunate prăjituri din lume. Doriți rețeta acestei prăjituri? Îmi face o mare plăcere să v-o comunic:
   Luați o formă cît mai mare. Goniți cîinele din bucătărie. Eliberați masa de cuburile pe care Lorenzo le-a lăsat împrăștiate. Apoi ungeți bine forma cu unt și pregătiți stafidele. Luați făina și cîntăriți cam două sute de grame; smulgeți punga din mîinile lui Lorenzo și măturați făina risipită. Cerneți făina și adunați mașinuțele lui Franco de pe jos. Căutați un castron în care să bateți ouăle. Spuneți-i Robertei să aducă ouăle din frigider. Ștergeți cu o cîrpă locul unde le-a scăpat din mînă și luați-vă singură altele. Trimiteți-l pe Franco să răspundă la telefon apoi mergeți și vorbiți personal după ce ați șters untul și făina cu care e mînjit receptorul. Întoarceți-vă în bucătărie.
   Scoateți din mîinile lui Roberto tava cu făină și ouă. Spălați-i mîinile. Spuneți-i Robertei să meargă să vadă cine sună la ușă. Spuneți-i lui Franco să meargă să vadă cine sună la ușă. Mergeți dumneavoastră. Ștergeți făina și untul de pe clanță. Întoarceți-vă în bucătărie.
   Acum, în forma unsă, se află o grămadă de sare. Scoateți-o și luați cutia cu sare din mîinile lui Lorenzo. Spuneți-i Valentinei să nu-i mai dea nimic de mîncare javrei care a terminat deja o parte din amestecul de făină și ouă. Luați alte două ouă și deschideți alt pachet de făină. Spuneți-i lui Lorenzo să nu se mai joace în făină. Plezniți-l. Consolați-l. Cereți-i iertare. Dați-i un castronel cu făină și un pahar cu lapte. Lăsați-l să-și facă și el ”prăjitura lui”.
   Reîntoarceți-vă la forma dumneavoastră. Scoateți din ea mașinuțele lui Franco. Urlați ”Franco!” și amenințați că-l veți băga la internat. Ungeți cu unt altă formă. Alergați după Roberta care a luat stafidele. Încercați să găsiți drojdia. Telefonați băcanului să vă trimită un alt pachet de drojdie. Mai ștergeți încă o dată receptorul. Întoarceți-vă în bucătărie unde acum totul este împrăștiat pe jos, iar Lorenzo își vede de treabă plin de făină pînă în sprîncene. Rugați frumos cîinele să lingă stafidele și tot ce se mai află pe mozaicul bucătăriei.
   Comandați la cofetar una din acele bune prăjituri cu stafide cărora el le știe secretul.

Sursa: Fanzinicon

PROZĂ SATIRICĂ: Mușețelul de Paul Everac

MUŞEŢELUL

   Răsfoind unele reviste autohtone și străine am dat peste o sumă de indicații terapeutice și de știri medicale ce m-au pus serios pe gînduri, atrăgîndu-mi atenția, prin mijloacele științei, asupra precarității constituției mele și schimbîndu-mi necontenit ideile.
   Cartoful, credeam cîndva, e foarte bine tolerat de ficat și se recomandă la hepatici; aflu însă că, dimpotrivă, el obosește ficatul și îngreunează corpul cu o pondere inutilă, deci trebuie evitat. Roșiile erau bune cîndva, întrețineau sîngele, procurau vitamine; dar roșiile precipită acum oxalați, fac adică piatră la rinichi și bine ar fi să le cam ocolim. ”Dați copiilor cît mai multe dulciuri” se spunea și scria pînă nu demult; acum știința ne-a lămurit că nu numai diabetul dar și boli circulatorii se nasc din dulciuri, încă din copilărie, și că ar trebui deci să ne păzim. Mai bine ridichi, – dar vai! și celuloza e greu de digerat, parazitează traiectele intestine. Salata, verdețurile, măcrișul, bune și ele , dar cam precipită, trebuie luate cu menajament. Grăsimile erau alimentul omului muncitor, ele sînt acum o cauză de scleroză. Nu grăsimile sînt o cauză de scleroză, ci înainte de toate zaharurile, spune o știre mai nouă. Ba sînt grăsimi nesaturate care, dimpotrivă, micșorează colesterolul și evită scleroza. Cîndva lumea se ruga pentru ”pîinea noastră cea de toate zilele” acum pîinea e trecută printre dușmanii principali ai constituției fizice, împreună cu ”mîncarea săracului”, cu cartoful, care trebuie abjurat. Se poate mînca în schimb oricîtă carne care înainte era agentul cel mai viclean al îngrășării, acum însă a devenit inofensivă. Cura de fructe e bună, dar mai mult fierte. Nu, mai mult crude. Nu: crude fac dispepsie. Fierte, omoară vitaminele. Nu trebuie totuși băute multe lichide. Ba da, pentru diureză, altfel se blochează rinichii: așa, se molestează ficatul. Ficatului nu-i plac nici băuturile alcoolice. Ba da, îl excită, plus că cele concentrate produc vasodilatațiune care e bună pentru circulație. Nu trebuie băut totuși vin roșu, care e congestiv. Dar e și tonic, face globule roșii. Trebuie evitate ouăle, produc colesterol; dar concepția recentă cere să se mănînce ouă, altfel organismul își fabrică din alte ingrediente colesterolul și e mai rău. Cardiacii și post-operatorii trebuie menajați, așezați în pat; nu, dimpotrivă, trebuie să urce zilnic cîteva etaje ori să fie îmbrînciți pe scară. Evitați uleiurile! Dimpotrivă uleiul de măsline dizolvă piatra la ficat. Alunele sînt anticancerigene. Nu-i adevărat, ultimele descoperiri spun că sînt cancerigene, anticancerigen este mălaiul pe care eram pe punctul să-l transferăm la animale. Trebuie pusă o barieră ingerării de proteine (deși ciocolata e stimulativă), o barieră pentru lapte care constipă.
   După o mie de ani de fumat intens s-a băgat de seamă în lume că tutunul e așa de nociv încît e o minune că mai avem plămîni, atît fumătorii cît și nefumătorii. Acum se face un dosar mondial al alcoolului, alt distrugător-al-vieții-pe-pămînt în condițiile în care populația globului se dublează în 30 de ani. Bune au fost și sulfamidele, dar cîte defecte secundare au generat! Bune și antibioticele, dar cîtă lume au nenorocit! Utile și barbituricele și tranchilizantele, dar au adus calamități, în concurență cu drogurile, care nici ele nu sînt lipsite de unele calități. Mai puțină sare, mai puțin piper, mai puține mirodenii asigură o mai bună sănătate după ce s-a umblat sute de ani să se găsească. Ceapa arde stomacul, usturoiul ficatul – deși e bun la gripă; ca și țuica – altminteri nocivă. Mai ales făinurile și pastele trebuie eradicate din alimentația omului modern, căci fac țesut conjunctiv. Și cafeaua, căci ridică tensiunea.
   Cîndva ciuperca japoneză făcea minuni. Mai tîrziu brățara de aramă crea curenți bioelectrici favorabili. Acuma știința a descoperit lăptișorul de matcă, dar sînt și voci mondiale care ne avertizează împotriva lui, de bine ce a apărut. Nocive sînt și afumăturile, dau cancer. Nocivă și carnea de miel tînăr. Nociv și oul de rață. Fasolea și varza sînt spectre amenințătoare. Untul se depune pe vase. Ca și untura. Sifonul balonează. Apa îngrașă.
   Răsfoind în continuare, în revistele viitorului, voi afla probabil și alte precizări: a fost o eroare, se va zice, că omenirea a mîncat atîta vreme brînză, care e un mare factor de degenerescență și a provocat atîtea războaie. Nu trebuia să mîncăm mere cu coajă, ca să nu ne umflăm, dar nici fără coajă, substanța fiind de fapt coaja iar miezul o otravă subtilă pentru creier. Nu trebuia să tăiem carnea cu cuțitul, care produce oxizi prin frecare și muiere în sosul cărnii și a scurtat astfel viața civilizației cu aproximativ un mileniu. O eroare să ne punem dinții căzuți, înlocuitorii creînd un cîmp electromagnetic ce favorizează melancolia. A fost o eroare că ne-am mișcat, de fapt sedentarismul era mai indicat pentru dezvoltarea unei armonii interioare ce influența sucurile gastrice. Om sănătos e cel ce cîntărește în kilograme echivalentul înălțimii sale. Tăiatul bătăturilor e cancerigen, ca și spălatul pe dinți ce lichidează flora anticorpilor. Suflatul nasului dă traume locale, mai bine înghițim mucii. Rămînerea în urmă relativă a popoarelor balcanice în timpul evului mediu a fost din cauza leușteanului. Din punct de vedere biochimic sportul a fost cea mai mare aberație a lumii. Prin balele lor din timpul fabricării coconului, viermii de mătase au contribuit la distrugerea celor mai frumoase femei, căci numai cînepa asigură un bun metabolism. A fost greșit că oamenii s-au cuplat de cîte ori au avut poftă, asta a distrus echilibrul interior și ecologic. Și în sfîrșit: lumea va pieri într-un cataclism dacă nu se renunță la ceaiul de mușețel.
   E bună și știința asta, riguroasă. E aproape la fel de exactă ca literatura…

Sursa: Fanzinicon

PROZA SATIRICA: Aventură sub pămînt de Ion Băieșu (1982)

Aventură sub pămînt

Într-o noapte de insomnie ies să-mi plimb cîinele. Deși văzusem de cîteva zile că pe strada mea se făceau niște săpături, nu am luat toate măsurile de precauție și am căzut într-un șanț. Speriat, am început să strig:
― Ajutor! Ajutor!
― Dragă, îmi zice un bărbat care era în aceeași situație ca mine, nu mai striga de pomană, că nu te aude nimeni. Eu sînt aici de două zile. Ai răbdare, că nu ni se întîmplă nimic, pînă la urmă vom fi descoperiți. Cum stai cu țigările?
― Am un pachet neînceput.
― Perfect. Hai să fumăm și să mai schimbăm o vorbă. În privința mîncării, totul e în regulă: am la mine două pîini, un salam și o sticlă cu borviz.
Trebuie să mărturisesc că, în șanț, ne simțeam excelent, stînd noi lungiți pe pămîntul moale și răcoros. Tipul, care mi s-a recomandat a fi profesor de istorie, era simpatic și volubil. După ce mi-a povestit cîteva chestii foarte nostime din viața personală a lui Cezar și mi-a dezvăluit adevăratul secret al bătăliei de la Waterloo, m-am culcat și am avut un somn foarte adînc, fără să fie nevoie să recurg la barbiturice. De altfel, nevastă-mea îmi spusese mai demult că singura soluție ca să scap de insomnii e să dorm în aer liber, adică să-mi mut patul pe balcon sau în curtea interioară a blocului. A doua zi de dimineață, am făcut împreună cu profesorul cîteva investigații asupra șanțului și am descoperit că acesta era opera ICAB-ului: la picioarele noastre se afla o conductă de apă.
― Fii calm, mi-a spus profesorul, în cîteva zile tipii trebuie să apară ca să termine lucrarea.
Într-adevăr, după exact două zile au apărut lucrătorii de la ICAB și au început să astupe șanțul. În zadar am urlat noi ca disperații, nu ne-a auzit nimeni. Ca să nu fim acoperiți cu pămînt, ne-am refugiat într-un tub de beton destul de spațios, uitat în marele șanț.
― Fii calm, mi-a zis profesorul, un optimist incorigibil, este exclus ca după ce execută ICAB-ul o lucrare să nu deschidă cei de la IREB alta.
Într-adevăr, în ziua următoare am auzit zgomotul tîrnăcoapelor și al ciocanelor pneumatice. Se lucra cu atîta zor, încît șanțul a fost redeschis foarte repede. Din păcate, zgomotul a fost prea mare, ca strigătele noastre să fie auzite de harnicii lucrători, așa că am rămas, mai departe, în șanț. Nu ne-a pierit curajul. Pentru a supraviețui, am hotărît să folosim fiecare cîte o bucată de pîine pe zi și o felie de salam, cîinele urmînd să se mulțumească cu resturile. Ca să nu lungesc povestea, săpăturile s-au mai repetat de cîteva ori, pe strada respectivă acționînd în continuare cei de la gaze, de la PTT și de la Trustul de construcții-montaj 45. La un moment dat, i-am exprimat profesorului îngrijorarea:
― Nu văd cine ar mai putea veni să facă săpături pe strada noastră.
― Să fim optimiști, mi-a spus el. O stradă atît de circulată și spațioasă ca a noastră nu poate scăpa nici o clipă atenției săpătorilor.
Aproape imediat, deasupra noastră au început să bubuie ciocanele pneumatice. De astă dată eram hotărîți să ne salvăm cu orice preț. Am strigat atît de tare, iar cîinele a lătrat cu atîta violență, încît am fost auziți. A coborît în șanț un individ cu ochelari, chel și foarte bronzat.
― Dumneavoastră pentru cine faceți săpăturile? l-am întrebat.
― Sîntem arheologi. Dumneavoastră din ce comună sînteți?
― Sîntem de pe strada asta.
― Nu sînteți din comuna primitivă?! s-a mirat arheologul.
― Nu, am răspuns noi. Sîntem contemporani cu ICAB-ul.
― Păcat. Dacă aș fi găsit niște piese străvechi, făceam o comunicare importantă la seminarul de balcanologie.
― Ascultă, l-am întrebat eu, de ce n-ai venit să faci cercetări atunci cînd au săpat cei de la ICAB, de la IREB și așa mai departe? De ce a trebuit să sapi din nou?
― Aveți dreptate, mi-a spus arheologul, ar fi trebuit să ne sincronizăm, dar tocmai atunci mă aflam în concediu de odihnă.
După ce i-am mulțumit călduros salvatorului, m-am întors acasă, unde i-am povestit nevesti-mii cumplita pățanie pe care am trăit-o: uite, dragă, am căzut într-un șanț și am rămas acolo patru zile și patru nopți, un ghinion rar întîlnit.
― Of, Doamne, a strigat ea, apucîndu-se cu mîinile de bigudiuri, în ce hal mint bărbații în ziua de azi!

Sursa: Fanzinicon

PROZĂ SATIRICĂ: Variantele unui punct de vedere (de Dumitru Solomon). Doi băieți iubesc o fată

Variantele unui punct de vedere

― Cred că ați exagerat. Nu trebuia să ne aduceți scenariul în zece exemplare. Două erau suficiente.
― Mă iertați, nu sînt exemplare, sînt variante.
― Variante?!
― Da. Ca să nu avem discuții. Nu vă convine o variantă, o luați pe cealaltă. Nu vă convine cealaltă, mai aveți opt. Iată: doi băieți iubesc o fată, ea iubește doar pe unul din cei doi, iar celălalt se sinucide. Varianta doi: doi băieți iubesc o fată, ea iubește pe unul din ei, celălalt îl omoară pe primul. Varianta trei: doi băieți iubesc o fată, ea iubește pe unul din ei, celălalt renunță. Varianta patru: doi băieți iubesc o fată, ea iubește pe un al treilea, cei doi o omoară pe fată. Varianta cinci: doi băieți iubesc o fată, ea iubește pe un al treilea, se căsătorește cu el, cei doi se căsătoresc cu alte două fete. Varianta șase: doi băieți iubesc o fată, ea îi iubește pe amîndoi și se sinucide. Varianta șapte: doi băieți iubesc o fată, ea nu iubește pe nici unul și rămîne fată bătrînă. Varianta opt: doi băieți iubesc o fată, fata nu e fată, și băieții n-o mai iubesc. Varianta nouă: doi băieți iubesc o fată, fata nu iubește pe nimeni și se face șofer de taxi după ce a văzut un film publicitar la televiziune. Varianta zece...
― Nu pricep de ce atîtea variante?
― Fiindcă nu-mi place să modific, să schimb, să refac...
― Totuși, se pare că...
― Știu la ce vă gîndiți, dar dacă ați remarcat, toate variantele au același punct de vedere: doi băieți iubesc o fată. Eu nu-mi schimb niciodată punctul de vedere, e clar?
― Da, spuneți-mi și varianta a zecea...

Sursa: Fanzinicon