 |
| Schimbarea la Faţă a Domnului |
Sfântul Evanghelist Matei prezintă în cuprinsul Evangheliei sale momentul Schimbării la Faţă: „Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur” (Mt. 17, 1-9). De asemenea, minunea petrecută pe muntele Taborului este relatată şi de sfinţii evanghelişti Marcu (9, 2-9) şi Luca (9, 28-36).
La început, sărbătoarea Schimbării la Faţă se pare că a fost aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena, pe locul de pe Muntele Taborului, unde a avut loc schimbarea Domnului la faţă. Praznicul este menţionat în sec VII, într-un calendar liturgic local al Ierusalimului, apoi în sec. VIII găsim sărbătoarea enumerată în sinaxarele constantinopolitane şi în diferite cărţi liturgice şi manuscrise greceşti. De asemenea, tot din sec. al VIII-lea se păstrează o predică festivă a sfântului Andrei Criteanul la Sărbătoarea Probojeniei. Sărbătoarea a fost generalizată până la sfârşitul sec al VIII-lea, când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Coma de Maiuma au compus imne pentru slujba zilei.
În Apus, sărbătoarea Schimbării la Faţă s-a generalizat prin hotărârea luată de papa Calist III de a o consacra definitiv, drept mulţumire pentru victoria armatei creştine asupra turcilor, la Belgrad, în anul 1456.
În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 aug. 2008, semnat de pr. Georgian Păunoiu:
Schimbarea la Faţă lămureşte de ce S-a întrupat Hristos
De la cartea Facerii, în care se descrie vederea lui Dumnezeu de către Adam, şi până la cuvântul tainic al Apocalipsei, întreaga Scriptură vorbeşte despre căutarea vederii lui Dumnezeu, dorul nestins al omului de a-L cunoaşte pe Cel Care l-a creat, de a căuta comuniunea cu El. Această vedere nu înseamnă cunoaşterea Fiinţei lui Dumnezeu, ci o participare la energiile prin care Dumnezeu Se face prezent în lume şi în viaţa omului. Prezenţa harului dumnezeiesc aduce omului acea pace negrăită, o mireasmă fără asemănare în această lume - după mărturia Sfântului Serafim de Sarov.
În Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, relatarea Schimbării la Faţă ocupă un loc central. Hristos le vesteşte ucenicilor apropierea pătimirii şi morţii Sale, iar prin transfigurarea de pe Tabor, le întăreşte credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
Glasul Tatălui, în prezenţa celor doi mari profeţi ai Vechiului Testament, arată că toate profeţiile se împlinesc în Hristos. Prezenţa lui Dumnezeu-Tatăl este redată în icoanele vechi ale praznicului prin Mâna dumnezeiască, în semnul binecuvântării.
Icoana Schimbării la Faţă
Se ştie că în Muntele Athos exista în vechime o şcoală de pictură, iar la sfârşitul uceniciei, tânărul iconar trebuia să picteze icoana Schimbării la Faţă. De ce tocmai această icoană? Pentru că perspectiva icoanei acestui praznic este cea a lumii transfigurate, pe care numai o vedere luminată de harul lui Dumnezeu o poate reda prin arta icoanei.
Icoana Îl are în centru pe Hristos, Căruia faţa Îi străluceşte mai mult decât soarele, iar hainele Îi sunt strălucitoare ca lumina, avându-i
de-o parte şi de alta pe Moise şi pe Ilie. La picioarele lui Hristos, trei dintre ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, sunt copleşiţi de dezvăluirea slavei dumnezeieşti.
Deşi izvorăşte raze de lumină, Hristos, „raza Tatălui“, este înconjurat de un fond închis de culoare, aşa-numita mandorlă, prezentă şi în icoana Învierii, prin care se exprimă realitatea tainică, de nepătruns a firii dumnezeieşti. Lumina lui Hristos se răspândeşte împrejur, cuprinzând lumea întreagă, care prin Cuvântul s-a zidit.
Cei doi fraţi, Iacov şi Ioan, stau cu faţa plecată la pământ şi acoperită cu palmele, iar Petru pare că spune lui Hristos: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie“ (Luca 9, 33).
Sfântul Ioan Damaschinul învaţă că „Hristos S-a schimbat la Faţă nu asumând ceea ce nu era, ci arătându-le apostolilor Săi ceea ce era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători“. Prezenţa celor trei ucenici devine o prefigurare a Bisericii, după cuvântul Domnului, că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).
De ce Moise şi Ilie?
Pentru că ei s-au bucurat de mari descoperiri, unul pe Muntele Sinai, primind Tablele Legii, celălalt pe muntele Carmel. Cel care demult le vorbise proorocilor Vechiului Legământ, Cuvântul lui Dumnezeu acum întrupat, Se îmbracă „cu lumina ca şi cu o haină“ (Psalm 103, 2), vrând să arate strălucirea Învierii Sale.
Moise ţine tablele Legii în mână, iar profetul Ilie este reprezentat ca un bătrân cu părul lung. Dacă Moise a fost cunoscut drept chip al blândeţii, „căci era mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“ (Numeri 12, 3), Ilie rămâne proorocul plin de zel pentru adevărata închinare adusă Domnului. Amândoi - tâlcuiesc Sfinţii Părinţi - închipuiesc Pronia şi Judecata lui Dumnezeu sau cele două firi ale Mântuitorului. Sf. Maxim Mărturisitorul vede în Moise şi Ilie o reprezentare a celor două căi: calea căsătoriei şi cea a fecioriei, căci ucenicii „au învăţat că lângă Cuvântul sunt tainele căsătoriei şi ale necăsătoriei, cea dintâi prin Moise, care nu a fost împiedicat de căsătorie să se facă iubitor al slavei dumnezeieşti, cea de a doua prin Ilie, care a rămas cu totul curat de legătura căsătoriei“.
Prezenţa lui Moise pe Muntele Taborului ne aminteşte de făgăduinţa pe care Domnul o făcuse odinioară şi pe care acum Moise o vede împlinită: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi.“ (Deut. 18, 15) Evangheliştii ne spun că Hristos vorbea cu Moise şi cu Ilie despre moartea Sa, care avea să se întâmple în Ierusalim.
Sfântul Evanghelist Luca precizează că Hristos „S-a suit pe munte, ca să se roage“. Încă din Vechiul Testament, muntele apare ca loc al revelaţiei, al rugăciunii şi al contemplaţiei. Descriind urcuşul duhovnicesc pe Muntele Sinai, Sf. Grigorie de Nyssa scrie în „Viaţa lui Moise“ că vederea slavei lui Dumnezeu nu se face prin puterile omeneşti, ci prin iubirea care descoperă Izvorul iubirii. Coborând de pe înălţimile Sinaiului, Moise vorbea poporului, iar fiii lui Israel vedeau că faţa lui străluceşte.
Ultima sărbătoare împărătească a anului bisericesc
Relatările evanghelice ale Schimbării la Faţă, precum şi reprezentările iconografice au hrănit totdeauna reflecţia teologică în spaţiul ortodox. Transfigurarea de pe Tabor descoperă scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu: îndumnezeirea omului. Firea omenească întunecată prin Adam, în rai, se luminează acum prin lumina lui Hristos.
Schimbarea la Faţă anticipează şi Parusia, cea de-a doua venire a Domnului. Sfântul Grigorie Palama ne încredinţează: „Marea viziune a luminii Schimbării la Faţă a Domnului reprezintă taina celei de a opta zi, adică a lumii ce va să vină“. La sfârşitul veacurilor, „soarele se va întuneca“, pentru că Hristos Însuşi Se va arăta în toată slava, după cum vesteşte şi cartea Apocalipsei: „Şi vor vedea faţa Lui... şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină“ (Apoc. 22, 5). Nu întâmplător, praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă încheie anul bisericesc, întărind astfel sensul eshatologic al cultului ortodox.
„Când vede pe Domnul, sufletul se bucură“
Participând la slava lui Dumnezeu, omul se transfigurează, strălucind şi el. Vedem lucrul acesta pe chipul ucenicilor care, primind razele care vin de la Hristos, participă la slava Lui, „după puterea lor“. Cele mai vechi reprezentări ale Schimbării la Faţă redau bucuria, pacea şi uimirea ucenicilor. Din secolul al XV-lea însă, cele mai multe dintre icoane pun accentul pe teama ucenicilor înaintea luminii taborice, ca şi cum slava lui Dumnezeu ar fi cu totul inaccesibilă omului. O posibilă explicaţie ar fi cea dată de părintele Alexander Schmemann: „Din timpul triumfului oficial al isihasmului şi al canonizării lui Grigorie Palama, mărturisirea învăţăturii sale a devenit, câteodată, absolut formală, fără o asimilare autentică a esenţei sale duhovniceşti creatoare“. Altfel spus, când omul pierde înţelegerea vie a adevărului de credinţă, atunci el se înstrăinează şi în experiere de sensul participării la descoperirea harului dumnezeiesc.
Vederea luminii lui Hristos şi calea sfinţeniei sunt ţinta oricărui suflet iubitor de Dumnezeu. Dintotdeauna sfinţii au mărturisit certitudinea vederii lui Dumnezeu de către cei „curaţi cu inima“. „Domnul îl iubeşte pe om - scrie Sfântul Siluan Athonitul - şi i se arată cum El Însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul Său. Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte; ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care Îl dă Domnul. Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte. Cine poate descrie această bucurie şi veselie?“
„Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.“ (troparul praznicului Schimbării la Faţă)
Sursa: AGENŢIA DE ŞTIRI BASILICA
