ION PRIBEAGU - POVESTEA OMULUI

Povestea omului

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni

Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:
Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri

Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.
Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,

Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.
- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:

Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!
Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…

Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!
- O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!

Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu
Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:

Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.
Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta cea lungă să nu poţi vorbi,

Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.
Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat

Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!
În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!

- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!
Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…-

Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!
- Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:

- Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,
Să stai în două labe, tu vei şti
Şi credincios stăpânului să fii!

Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean
Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.

Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,
Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.

Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!
- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!

- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!
Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,

Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.
În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.

Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.
Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.

Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…
Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!

- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…
- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţă,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

poezie de Ion Pribeagu

Ion Pribeagu (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani - d. 1971, Tel Aviv, Israel) a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist evreu originar din România. Până să se hotărască la pseudonimul literar de Ion Pribeagu, care l-a consacrat, a început prin a-și anagrama prenumele și a folosit primul pseudonim: Sachi Disperatu. Au urmat apoi alte pseudonime: Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraiște, Vasile Ispravă, Vasile Găină.

A scris foarte mult în viața lui: piese, reviste, cronici și în proză, dar mai ales în versuri. Ca poet și umorist, a fost deseori tentat să scrie mai libertin, așa cum au făcut la vremea lor Creangă, Alecsandri și alții. A scris mult "pentru sertar", iar aceste realizări le ținea numai pentru el, strânse într-un dosar și ferite de priviri indiscrete. Rareori citea ceva "conspirativ" vreunui prieten bun. În decursul a peste 60 de ani de activitate fecundă, a publicat aproape tot ce a realizat, în afară de aceste creații intitulate chiar de el "impertinente". În ultimii ani a intenționat să le publice, dar i-a lipsit curajul. Conștiinciozitatea și etica lui profesională nu l-au lăsat să depășească o anumită limită în relațiile lui cu cititorul.

În perioada 1939 - 1944 a scris textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase. Este autorul versurilor cunoscutei melodii „Zaraza”.

În vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a emigrat în Israel, unde a continuat să scrie poezie umoristică în limba română în "Cronica rimată" a cotidianului "Viața Noastră" din Tel Aviv și a fost autorul a câtorva spectacole de revistă.